Este membru al Filialei noastre din anul 2009, a participat activ la toate activităţile organizate, împărtăşind camarazilor experienţele unice pe care le-a trăit.
“AM FOST CÂNDVA PE LUMEA CEALALTĂ”
Îl întâlnesc pe Col. Dr. Ing. (radioelectronică şi electrotehnică) ION EPURE la scurt timp după “lăsarea la vatră“ (cum îi place să spună, şi nu pensionare). Ţine minte şi acum momente din timpul când am făcut cunoştinţă. Efectuam împreună serviciul de zi pe unitate. Domnia sa pentru prima dată în cadrul acesteia.
Mă priveşte cu seninătate şi-mi oferă cartea de vizită.
Întâmplător aflasem şi eu că în 30.04.2003 devenise „erou”, peste Ocean, în SUA, pe timpul participării la activităţile Comandamentului Central al Forţelor SUA (USCENTCOM) din TAMPA (FLORIDA).
Despre puternica criză cardiacă pe care ofiţerul o suferise relatase, la vremea respectivă, întreaga mass-media.
Aşadar, se poate spune că pe 30.04.2010 se împlinesc „fix” şapte ani de când ION EPURE s-a dus în vizită (e drept, pentru scurt timp) la ai lui, DINCOLO. Sub semnul miracolului s-a întors. Şi nu oricum ci a ne destăinuii câte ceva, să spargă „misterul”.
Drept urmare, câteva amintiri au fost consemnate într-o „... dare de seamă” (cum ar zice mucalit, poetul) sub titlul „Memoriile memoriei mele” (interesant şi totodată incitant).
Cu părere de rău spun că această plachetă (bănuiesc de debut) merita o altă soartă în cea ce priveşte editarea (inclusiv ilustraţia unor poeme).
Mai cred că acest volum ar fi trebuit să beneficieze de un cuvânt înainte (prefaţă) aparţinând unui profesionist ( eventual critic literar) care să reliefeze lumina, culorile, muzicalitatea pulsiunile pe care le degajă poemele sale.
Placheta este structurată pe două cicluri:
I. „Prima... escapadă în neant” cuprinzând 19 poeme, iar II „A doua...tinereţe”, incluzând alte 21 de poezii, în total, 40! (un număr magic, drag autorului; poemul „40 de ani”).
Încercând să-şi argumenteze „îndrăzneala” de a scrie totuşi poezie (chiar acest volum), autorul, într-un acces de ... alarmă al propriei conştiinţe menţionează: “Totul putrezeşte, în afară de poezie, în afară de poemele acestea, izvorâte din adâncurile memoriei memoriilor mele. Totul intră în descompunere (materie, societate, familie), totul miroase, totul devine hoit şi antimaterie, în afară de suflet şi poezie, care nu pot fi altceva decât antimaterie.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Dumnezeu s-a făcut poezie şi se plimbă printre noi.
Bucuraţi-vă şi fiţi înţelepţi! Dumnezeu este poezie, iar în afara ei ne vor înghiţi nisipurile mişcătoare, născute din apele tulburi ale societăţilor schimbătoare…”.
Dacă aş fi citat din prima parte a prefeţei cu siguranţă s-ar fi putut reliefa formaţia inginerească, dominaţia ştiinţelor exacte asupra fondului de cultură al autorului.
Nu-i mai puţin adevărat că ION EPURE, deşi un romantic în evoluţia sa pe treptele vieţii, abia târziu a cochetat cu poezia determinat, poate, chiar de „Prima... escapadă în neant”...
Şi a făcut-o nu oricum ci utilizând parcă modelul păpuşilor „Matrioşka”, cu poemele precum nişte ferestre, aflate pe un tunel al timpului, care se deschid/închid pe rând relevând astfel „memoriile memoriei” sale.
Ceea ce personal m-a impresionat în mod deosebit este această „zidire” a plachetei aidoma încăperilor (spaţiilor) dintr-o biserică ortodoxă (pronaos, naos, altar) dominată de „spiritul Crucii” („Crucea este peste tot” se poate citi pe obiecte aparţinând „Muzeului Ţăranului Român”).
Ca mai toţi poeţii la început (dar beneficiind în plus de „prima... escapadă în neant” ION EPURE trăieşte, respiră pulsează în şi prin Dumnezeu, iar crucea pare structurată din patru entităţi (potrivit concepţiei profesorului timişorean LORIN FORTUNA). Astfel, cele patru ar putea fi poemele: „După America”, „Am fost cândva pe lumea cealaltă”, „Poemul morţii” şi „Renaşterea mea”.
Şi nu în ultimul rând ar mai trebui evidenţiat faptul că poezia autorului, filonul inspiraţiei sale (ca un adevărat „sistem deschis”) se constituie într-o provocare pentru cititor în sensul incitării acestuia de a crea, la rândul său.
Şocul „escapadei în neant” se simte în străduinţa şi stăruinţa cu care poetul se apleacă asupra sensurilor neologice (filozofice) ale trăirilor (încă destul de vii în memorie) utilizând adâncimi (profunzimi) aparţinând atât omului de ştiinţă cât şi umanistului.
Şi ca urmare a acestei întrepătrunderi, poemele înfloresc sub lumina aforismelor, maximelor, cugetărilor, întrebărilor etc. (ex. „... Să ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte, /iar la steaua naşterii să ne îndure renaşterea ...” - „După America”); „... Sub cruci de lemn de salcâm, fără scrisuri, fără nume ...” - „Tatălui meu”; „... Mesele vesele, vocile goale de pline ...” (...) ... Rouă e Doamne tatăl meu, la tine ţine-i sufletul uşor” - „Sâmbăta de pomenire a tatălui meu”; ” „Va renaşte femeia care m-a născut/femeia fără margini şi fără de-nceput” - „Mamei mele”; „... eram întins ca şi curcubeul, între pământ şi tăcere ...” - „Am fost cândva pe lumea cealaltă”; „Odăile mele cu scaune de prisos/Pe care nu venea nimeni să stea ...” - „Odăile” etc.
În stilul său de prezentare a memoriilor, poetul prezintă tablouri, momente dar şi secvenţe (de adevărat regizor de film) din interiorul unui labirint în care soluţiile pentru ieşirea din acesta presupun acutizarea trăirilor, dilatarea evenimentelor prin ipoteze într-o direcţie surprinzătoare („Odăile”).
Retrăind aproape carnal evenimentele păstrate în memorie, ION EPURE – posibil şi probabil – sub impulsul celor trăite la 30.04.2003, îşi aseamănă viaţa cu un perpetuu meci de box în care moartea marchează un sfârşit prin KO („Poemul morţii”).
Trăind în starea poetică autorul, utilizând expresii lirice concentrate esenţializează gesturi, emoţii, repere în canoane, postulate sau axiome întoarcerile în timp („Al nouălea cer”, „Arborele vieţii”, „Exişti”, „Aprilie timpuriu”, „Odăile” etc.) explorează lumea prin intermediul ludicului la vârsta copilăriei, adolescenţei, tinereţii, de „40 de ani” şi pe aceea de peste.
Conştient de imperfecţiunile din planul literar ION EPURE, încercând să se autodefinească mărturiseşte „... Prea dedat pe altarul ştiinţei/Nu, nu sunt un poet pe gustul meu ... ” (...). Pare-se că menirea mea a fost să fiu ofiţer nu poet ...” („40 de ani”, „Arborele vieţii”).
Ei bine şi cu toate acestea „... Am trecut de 40 de ani şi m-apuc de poezie” - „Arborele vieţii” – pentru că „... Pe mine m-a vizitat ades Poezia ...” iar modul de abordare al creaţiei surprinde: „... De câte ori am încercat să încep vreun poem, de undeva de-aiurea,/Totdeauna, involuntar l-am început chiar din miezul infinitului” (?) - „Poemul poemelor”.
Sigur, ca să fiu în “ton cu moda” (?!), în încercarea de-ai afla rădăcinile, am ajuns şi la poetul, prozatorul şi dramaturgul de excepţie MARIN SORESCU.
„... Aşadar, lăsaţi-mă să stau niţel cu ochii închişi/Preţ de vreun sfert de ceas, apoi să citesc din Sorescu,/De nu cumva olteanul Sorescu citeşte acum în mine ...” - „Dor de Sorescu”. Mărturisesc, însă, că influienţele nu mi se par decisive.
Mai multe poeme degajă un aer grav, copleşitor în curgerea filonului liric în care dimineaţa e dominată de solemnitatea aşteptării (Noaptea la ţară) iar finalul poemelor amintesc de colinde (Tatălui meu), de profunzimea sunetelor ce se propagă din orga străbunilor (Noaptea la ţară).
În vârtejul trăirii, într-un demers neologico-filozofico-religios timpul şi spaţiul poetului capătă concreteţe în simboluri („Marea iarna”, „Poemul morţii”) iar el devine un sensibil creator de imagini, de stări, de atmosferă. „... La marginea lumii, acolo unde nisipurile hibernează sătule, (...) Eu îmi petrec zilele în nacela unei broaşte ţestoase” („Dragostili mele toate”); „... Fericit mi-am lăsat plânsu-ncet să spulbere cerul” („Ursitoare, ursitoare...”) etc.
Marcat de o iubire mistuitoare, ION EPURE ne proiectează în „Al nouălea cer” pentru a-i afla bucuria şi plăcerea cu care-şi desenează zidirile (poemele) personale pornind de la un „Aprilie timpuriu” marcând traiectorii ale iubirii „în poligonul săptămânii” („Program săptămânal”) dând „răspuns amorului târziu!” pentru ca într-un final să mărturisească: „... Cuvântul meu creează, aduce iubire/De aceea el vede-n viitor şi te recunoaşte ca fiind ultima şi cea dintâi iubire” („Exişti”).
Concluzionând se poate spune că placheta de debut „Memoriile memoriei mele” aparţinând anonimului (deocamdată) ION EPURE, structurată pe cele două cicluri: I Prima ... escapadă în neant şi II A doua ... tinereţe într-o viziune unitară evidenţiază un suflet sensibil, purtător al unui puternic şi incandescent filon poetic, care pare să ne fi adus de DINCOLO lava memoriei la fel de vie şi de neliniştită, încărcată cu pulsiunile Dumnezeirii. Astfel, poemele sale ne înnobilează sufletul, ne înalţă la cer.
Tocmai de aceea am să-l recitez în final:
„Bucuraţi-vă şi fiţi înţelepţi! Dumnezeu este poezie, iar în afara ei ne vor înghiţi nisipurile mişcătoare, născute din apele tulburi ale societăţilor schimbătoare…”.
Col. (r) LIVIU ZANFIRESCU
A publicat cărţi în domeniul tehnico-ştiinţific (radiolocaţie, electronică, matematică etc.): “Radiolocaţia pentru distanţe scurte”, “Focoase “inteligente” ”, “Relaţii, formule şi tabele de matematică fizică şi chimie ”, “Implementarea funcţiilor matematice în sisteme tehnice” şi suntem siguri, aşa cum îl cunoaştem, că lista va continua.
În anul 2003, aflat într-o misiune peste Ocean, în SUA, la USCENTCOM a trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, mult mediatizată la vremea respectivă, care i-a marcat profund existenţa.
“În după-amiaza zilei de 30 aprilie, locotent-colonelul Ion Epure, care îşi desfăşoară activitatea la Comandamentul central al Forţelor SUA (USCENTCOM) din Tampa, Florida, a suferit o puternică criză cardiacă. Ofiţerul a fost transportat la Spitalul Central din Tampa pentru a i se acorda asistenţă medicală de urgenţă şi, în prezent, se află sub strictă supraveghere medicală. ZIUA a relatat în exclusivitate că Ion Epure a fost de faţă când preşedintele SUA, George W. Bush, a rostit în luna martie 2003 un discurs televizat la Comandamentul central al forţelor americane (USCENTCOM). După încheierea speech-ului, George W. Bush, a trecut prin mulţimea din faţa podiumului. Locotent-colonelul Ion Epure i-a oferit preşedintelui însemnul de la uniforma de campanie, cu înscrisul România. Preşedintele George W. Bush i-a strâns mâna ofiţerului mulţumindu-i: “Thank you Romania!” ”
În anul 2003, aflat într-o misiune peste Ocean, în SUA, la USCENTCOM a trecut printr-o experienţă de viaţă teribilă, mult mediatizată la vremea respectivă, care i-a marcat profund existenţa.
“În după-amiaza zilei de 30 aprilie, locotent-colonelul Ion Epure, care îşi desfăşoară activitatea la Comandamentul central al Forţelor SUA (USCENTCOM) din Tampa, Florida, a suferit o puternică criză cardiacă. Ofiţerul a fost transportat la Spitalul Central din Tampa pentru a i se acorda asistenţă medicală de urgenţă şi, în prezent, se află sub strictă supraveghere medicală. ZIUA a relatat în exclusivitate că Ion Epure a fost de faţă când preşedintele SUA, George W. Bush, a rostit în luna martie 2003 un discurs televizat la Comandamentul central al forţelor americane (USCENTCOM). După încheierea speech-ului, George W. Bush, a trecut prin mulţimea din faţa podiumului. Locotent-colonelul Ion Epure i-a oferit preşedintelui însemnul de la uniforma de campanie, cu înscrisul România. Preşedintele George W. Bush i-a strâns mâna ofiţerului mulţumindu-i: “Thank you Romania!” ”
“AM FOST CÂNDVA PE LUMEA CEALALTĂ”
Îl întâlnesc pe Col. Dr. Ing. (radioelectronică şi electrotehnică) ION EPURE la scurt timp după “lăsarea la vatră“ (cum îi place să spună, şi nu pensionare). Ţine minte şi acum momente din timpul când am făcut cunoştinţă. Efectuam împreună serviciul de zi pe unitate. Domnia sa pentru prima dată în cadrul acesteia.
Mă priveşte cu seninătate şi-mi oferă cartea de vizită.
Întâmplător aflasem şi eu că în 30.04.2003 devenise „erou”, peste Ocean, în SUA, pe timpul participării la activităţile Comandamentului Central al Forţelor SUA (USCENTCOM) din TAMPA (FLORIDA).
Despre puternica criză cardiacă pe care ofiţerul o suferise relatase, la vremea respectivă, întreaga mass-media.
Aşadar, se poate spune că pe 30.04.2010 se împlinesc „fix” şapte ani de când ION EPURE s-a dus în vizită (e drept, pentru scurt timp) la ai lui, DINCOLO. Sub semnul miracolului s-a întors. Şi nu oricum ci a ne destăinuii câte ceva, să spargă „misterul”.
Drept urmare, câteva amintiri au fost consemnate într-o „... dare de seamă” (cum ar zice mucalit, poetul) sub titlul „Memoriile memoriei mele” (interesant şi totodată incitant).
Cu părere de rău spun că această plachetă (bănuiesc de debut) merita o altă soartă în cea ce priveşte editarea (inclusiv ilustraţia unor poeme).
Mai cred că acest volum ar fi trebuit să beneficieze de un cuvânt înainte (prefaţă) aparţinând unui profesionist ( eventual critic literar) care să reliefeze lumina, culorile, muzicalitatea pulsiunile pe care le degajă poemele sale.
Placheta este structurată pe două cicluri:
I. „Prima... escapadă în neant” cuprinzând 19 poeme, iar II „A doua...tinereţe”, incluzând alte 21 de poezii, în total, 40! (un număr magic, drag autorului; poemul „40 de ani”).
Încercând să-şi argumenteze „îndrăzneala” de a scrie totuşi poezie (chiar acest volum), autorul, într-un acces de ... alarmă al propriei conştiinţe menţionează: “Totul putrezeşte, în afară de poezie, în afară de poemele acestea, izvorâte din adâncurile memoriei memoriilor mele. Totul intră în descompunere (materie, societate, familie), totul miroase, totul devine hoit şi antimaterie, în afară de suflet şi poezie, care nu pot fi altceva decât antimaterie.
Bucuraţi-vă şi vă veseliţi! Dumnezeu s-a făcut poezie şi se plimbă printre noi.
Bucuraţi-vă şi fiţi înţelepţi! Dumnezeu este poezie, iar în afara ei ne vor înghiţi nisipurile mişcătoare, născute din apele tulburi ale societăţilor schimbătoare…”.
Dacă aş fi citat din prima parte a prefeţei cu siguranţă s-ar fi putut reliefa formaţia inginerească, dominaţia ştiinţelor exacte asupra fondului de cultură al autorului.
Nu-i mai puţin adevărat că ION EPURE, deşi un romantic în evoluţia sa pe treptele vieţii, abia târziu a cochetat cu poezia determinat, poate, chiar de „Prima... escapadă în neant”...
Şi a făcut-o nu oricum ci utilizând parcă modelul păpuşilor „Matrioşka”, cu poemele precum nişte ferestre, aflate pe un tunel al timpului, care se deschid/închid pe rând relevând astfel „memoriile memoriei” sale.
Ceea ce personal m-a impresionat în mod deosebit este această „zidire” a plachetei aidoma încăperilor (spaţiilor) dintr-o biserică ortodoxă (pronaos, naos, altar) dominată de „spiritul Crucii” („Crucea este peste tot” se poate citi pe obiecte aparţinând „Muzeului Ţăranului Român”).
Ca mai toţi poeţii la început (dar beneficiind în plus de „prima... escapadă în neant” ION EPURE trăieşte, respiră pulsează în şi prin Dumnezeu, iar crucea pare structurată din patru entităţi (potrivit concepţiei profesorului timişorean LORIN FORTUNA). Astfel, cele patru ar putea fi poemele: „După America”, „Am fost cândva pe lumea cealaltă”, „Poemul morţii” şi „Renaşterea mea”.
Şi nu în ultimul rând ar mai trebui evidenţiat faptul că poezia autorului, filonul inspiraţiei sale (ca un adevărat „sistem deschis”) se constituie într-o provocare pentru cititor în sensul incitării acestuia de a crea, la rândul său.
Şocul „escapadei în neant” se simte în străduinţa şi stăruinţa cu care poetul se apleacă asupra sensurilor neologice (filozofice) ale trăirilor (încă destul de vii în memorie) utilizând adâncimi (profunzimi) aparţinând atât omului de ştiinţă cât şi umanistului.
Şi ca urmare a acestei întrepătrunderi, poemele înfloresc sub lumina aforismelor, maximelor, cugetărilor, întrebărilor etc. (ex. „... Să ne rugăm la Dumnezeu să ne ierte, /iar la steaua naşterii să ne îndure renaşterea ...” - „După America”); „... Sub cruci de lemn de salcâm, fără scrisuri, fără nume ...” - „Tatălui meu”; „... Mesele vesele, vocile goale de pline ...” (...) ... Rouă e Doamne tatăl meu, la tine ţine-i sufletul uşor” - „Sâmbăta de pomenire a tatălui meu”; ” „Va renaşte femeia care m-a născut/femeia fără margini şi fără de-nceput” - „Mamei mele”; „... eram întins ca şi curcubeul, între pământ şi tăcere ...” - „Am fost cândva pe lumea cealaltă”; „Odăile mele cu scaune de prisos/Pe care nu venea nimeni să stea ...” - „Odăile” etc.
În stilul său de prezentare a memoriilor, poetul prezintă tablouri, momente dar şi secvenţe (de adevărat regizor de film) din interiorul unui labirint în care soluţiile pentru ieşirea din acesta presupun acutizarea trăirilor, dilatarea evenimentelor prin ipoteze într-o direcţie surprinzătoare („Odăile”).
Retrăind aproape carnal evenimentele păstrate în memorie, ION EPURE – posibil şi probabil – sub impulsul celor trăite la 30.04.2003, îşi aseamănă viaţa cu un perpetuu meci de box în care moartea marchează un sfârşit prin KO („Poemul morţii”).
Trăind în starea poetică autorul, utilizând expresii lirice concentrate esenţializează gesturi, emoţii, repere în canoane, postulate sau axiome întoarcerile în timp („Al nouălea cer”, „Arborele vieţii”, „Exişti”, „Aprilie timpuriu”, „Odăile” etc.) explorează lumea prin intermediul ludicului la vârsta copilăriei, adolescenţei, tinereţii, de „40 de ani” şi pe aceea de peste.
Conştient de imperfecţiunile din planul literar ION EPURE, încercând să se autodefinească mărturiseşte „... Prea dedat pe altarul ştiinţei/Nu, nu sunt un poet pe gustul meu ... ” (...). Pare-se că menirea mea a fost să fiu ofiţer nu poet ...” („40 de ani”, „Arborele vieţii”).
Ei bine şi cu toate acestea „... Am trecut de 40 de ani şi m-apuc de poezie” - „Arborele vieţii” – pentru că „... Pe mine m-a vizitat ades Poezia ...” iar modul de abordare al creaţiei surprinde: „... De câte ori am încercat să încep vreun poem, de undeva de-aiurea,/Totdeauna, involuntar l-am început chiar din miezul infinitului” (?) - „Poemul poemelor”.
Sigur, ca să fiu în “ton cu moda” (?!), în încercarea de-ai afla rădăcinile, am ajuns şi la poetul, prozatorul şi dramaturgul de excepţie MARIN SORESCU.
„... Aşadar, lăsaţi-mă să stau niţel cu ochii închişi/Preţ de vreun sfert de ceas, apoi să citesc din Sorescu,/De nu cumva olteanul Sorescu citeşte acum în mine ...” - „Dor de Sorescu”. Mărturisesc, însă, că influienţele nu mi se par decisive.
Mai multe poeme degajă un aer grav, copleşitor în curgerea filonului liric în care dimineaţa e dominată de solemnitatea aşteptării (Noaptea la ţară) iar finalul poemelor amintesc de colinde (Tatălui meu), de profunzimea sunetelor ce se propagă din orga străbunilor (Noaptea la ţară).
În vârtejul trăirii, într-un demers neologico-filozofico-religios timpul şi spaţiul poetului capătă concreteţe în simboluri („Marea iarna”, „Poemul morţii”) iar el devine un sensibil creator de imagini, de stări, de atmosferă. „... La marginea lumii, acolo unde nisipurile hibernează sătule, (...) Eu îmi petrec zilele în nacela unei broaşte ţestoase” („Dragostili mele toate”); „... Fericit mi-am lăsat plânsu-ncet să spulbere cerul” („Ursitoare, ursitoare...”) etc.
Marcat de o iubire mistuitoare, ION EPURE ne proiectează în „Al nouălea cer” pentru a-i afla bucuria şi plăcerea cu care-şi desenează zidirile (poemele) personale pornind de la un „Aprilie timpuriu” marcând traiectorii ale iubirii „în poligonul săptămânii” („Program săptămânal”) dând „răspuns amorului târziu!” pentru ca într-un final să mărturisească: „... Cuvântul meu creează, aduce iubire/De aceea el vede-n viitor şi te recunoaşte ca fiind ultima şi cea dintâi iubire” („Exişti”).
Concluzionând se poate spune că placheta de debut „Memoriile memoriei mele” aparţinând anonimului (deocamdată) ION EPURE, structurată pe cele două cicluri: I Prima ... escapadă în neant şi II A doua ... tinereţe într-o viziune unitară evidenţiază un suflet sensibil, purtător al unui puternic şi incandescent filon poetic, care pare să ne fi adus de DINCOLO lava memoriei la fel de vie şi de neliniştită, încărcată cu pulsiunile Dumnezeirii. Astfel, poemele sale ne înnobilează sufletul, ne înalţă la cer.
Tocmai de aceea am să-l recitez în final:
„Bucuraţi-vă şi fiţi înţelepţi! Dumnezeu este poezie, iar în afara ei ne vor înghiţi nisipurile mişcătoare, născute din apele tulburi ale societăţilor schimbătoare…”.
Col. (r) LIVIU ZANFIRESCU
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu